Alan Greenspan a murit pe 22 iunie 2026, la domiciliul său, din cauza unor complicații legate de boala Parkinson. Avea 100 de ani. Timp de nouăsprezece ani, din 1987 până în 2006, acest bărbat discret, cu o dicție voit enigmatică, a întruchipat de unul singur politica monetară americană: patru președinți l-au numit sau reconfirmat la conducerea FOMC, iar fiecare dintre frazele sale putea mișca mii de miliarde de dolari pe piețele mondiale.
La numai două luni după ce și-a preluat funcția, pe 11 august 1987, se confruntă cu cel mai grav crah bursier dintr-o singură ședință din istoria americană. Răspunsul său, formulat într-o singură frază, dă naștere unei doctrine care îi va purta numele timp de decenii: Greenspan put.
Esențialul de reținut
- Născut pe 6 martie 1926 la New York, decedat pe 22 iunie 2026 la 100 de ani, din cauza unor complicații ale bolii Parkinson.
- Al 13-lea președinte al Rezervei Federale americane, în funcție din 11 august 1987 până în 31 ianuarie 2006 — al 2-lea mandat ca durată din istoria Fed.
- Numit de Ronald Reagan, reconfirmat de George H. W. Bush, Bill Clinton și George W. Bush — un caz rar de continuitate bipartizană.
- A gestionat crahul din octombrie 1987, înăsprirea preventivă din 1994, avertismentul privind „exuberanța irațională” în 1996, apoi revenirea post-bula internet și post-11 septembrie.
- Poreclit „the Maestro” pentru gestionarea Marii Moderații, înainte ca politica sa de dobânzi scăzute din anii 2000 să fie incriminată după criza subprime.
- A studiat clarinetul și saxofonul la Juilliard School, înainte de a se orienta spre economie.
- Autor al memoriilor „The Age of Turbulence”, publicate în toamna anului 2007, cu câteva luni înainte de criza financiară mondială.
De la clarinet la economie: formarea lui Alan Greenspan
Alan Greenspan se naște pe 6 martie 1926 la New York. Înainte de a deveni cel mai ascultat om de pe Wall Street, se visează muzician: studiază clarinetul și saxofonul la Juilliard School, cea mai prestigioasă școală de muzică din Statele Unite, și cântă profesionist într-o formație de jazz itinerantă imediat după liceu. Detaliul are savoare pentru cine nu-l cunoaște decât ca bancherul central impasibil din audierile din Congres: înainte de dobânzile-cheie, au fost gamele.
Cotitura economică are loc la începutul anilor 1940. Greenspan intră la New York University, unde obține un B.S. summa cum laude în 1948, apoi un M.A. în 1950. Continuă cu studii doctorale la Columbia, sub îndrumarea lui Arthur Burns — care va deveni el însuși președinte al Fed între 1970 și 1978, o filiație care spune multe despre rețelele care structurează politica monetară americană. Greenspan are nevoie, în cele din urmă, de aproape trei decenii pentru a-și încheia doctoratul: Ph.D.-ul său în economie îi este acordat de NYU abia în 1977, deși condusese deja un organism consultativ prezidențial de prim rang.
O carieră de consultant înainte de Rezerva Federală
În 1954, Greenspan fondează Townsend-Greenspan & Co., o firmă de consultanță economică cu sediul la New York, care devine, în două perioade (1954-1974, apoi 1977-1987), baza sa de operațiuni. Activitatea de consultanță, departe de reflectoare, îi permite să-și construiască o reputație de analist riguros în rândul industriașilor și instituțiilor financiare, cu mult înainte de a deveni un personaj public.
Prima sa incursiune în sfera guvernamentală are loc sub Gerald Ford: din 1974 până în 1977, prezidează Council of Economic Advisers, organismul care consiliază președintele american în materie de politică economică. Sub mandatul său, inflația americană coboară de la 11 % la 6,5 %, un prim succes care îi consolidează credibilitatea de tehnician capabil să domolească prețurile — o competență care îi va fi cerută din nou, la o scară mult mai mare, treisprezece ani mai târziu.
Nouăsprezece ani la conducerea Fed: numirea și marile cotituri
Pe 11 august 1987, Alan Greenspan depune jurământul ca al 13-lea președinte al Rezervei Federale, numit de Ronald Reagan pentru a-i succeda lui Paul Volcker. Acesta din urmă domolise inflația ducând dobânda-cheie la peste 19 % la începutul anilor 1980; Greenspan moștenește o economie stabilizată, dar o credibilitate pe care trebuie să și-o câștige personal. Va fi reconfirmat de trei ori: de George H. W. Bush, apoi — fapt suficient de rar pentru a fi subliniat — de democratul Bill Clinton, apoi de George W. Bush. Mandatul său se încheie pe 31 ianuarie 2006, ceea ce îl face al doilea cel mai lung din istoria Fed, după cel al lui William McChesney Martin. Acest traseu se înscrie în istoricul complet al președinților Fed, unde fiecare mandat răspunde unei crize diferite.
Octombrie 1987: botezul focului și nașterea „Greenspan put”
La numai două luni de la preluarea funcției, pe 19 și 20 octombrie 1987, Dow Jones se prăbușește cu 22,6 % într-o singură ședință — cel mai grav crah bursier dintr-o singură zi din istoria americană, valabil și astăzi. Reacția lui Greenspan constă într-un comunicat de o singură frază, publicat a doua zi dimineață: Fed își afirmă disponibilitatea ca sursă de lichiditate pentru a susține sistemul economic și financiar. În lunile următoare, coboară dobânda-cheie de la aproximativ 7,3 % la 6,5 %. Episodul stă la baza a ceea ce piețele vor numi Greenspan put: convingerea, niciodată formulată oficial, dar mereu confirmată, că Fed va veni în ajutorul piețelor de fiecare dată când o prăbușire amenință sistemul.
1994: înăsprirea preventivă care inventează o doctrină
În 1994, Greenspan inovează în sens invers: declanșează șase majorări consecutive de dobândă, dublând rata fed funds de la 3 % la 6 % într-un an — deși niciun semn concret de inflație nu o justifică încă. Este prima politică monetară deschis „preventivă” de acest tip din istoria Fed. Piețele obligatare încasează greu surpriza: randamentul obligațiunilor americane pe 30 de ani depășește 8 % în ceea ce va rămâne cunoscut drept „măcelul obligațiunilor” din 1994.
5 decembrie 1996: „exuberanța irațională”
Pe 5 decembrie 1996, în fața American Enterprise Institute, Greenspan rostește fraza cea mai citată din cariera sa: se întreabă public dacă „exuberanța irațională” a umflat excesiv evaluarea piețelor, într-un context de bulă internet incipientă. Bursa din Tokyo, deschisă la acel moment, se prăbușește în ora următoare, antrenând în cădere piețele mondiale. Două cuvinte — irrational exuberance — au devenit de atunci o expresie universală pentru a desemna euforia speculativă, mult dincolo de cercul economiștilor.
2000-2004: dobânzi la podea după bula internet și 11 septembrie
După explozia bulei dot-com, apoi atentatele din 11 septembrie 2001, Greenspan pilotează o relaxare monetară spectaculoasă: dobânda-cheie coboară de la 6,5 % la finalul lui 2000 la 1 % la mijlocul lui 2003 — cel mai scăzut nivel din ultimii 45 de ani la acea vreme — și rămâne acolo până în iunie 2004. Această politică de dobânzi scăzute prelungite va fi, ulterior, incriminată de mai mulți economiști, printre care Mark Zandi, ca unul dintre factorii care au alimentat bula imobiliară ce va duce la criza din 2008. Greenspan, la rândul său, nu a recunoscut niciodată o responsabilitate directă a Fed în acest lanț de evenimente.
Marea Moderație și porecla „the Maestro”
Anii 1990 și începutul anilor 2000 sunt marcați de ceea ce economiștii numesc „Marea Moderație”: o creștere americană stabilă, o inflație ținută sub control și o volatilitate macroeconomică scăzută istoric. Greenspan devine chipul acestei perioade, fiind poreclit „the Maestro” — un dirijor capabil, se pare, să ajusteze economia americană cu precizia zecimii de punct.
Paradoxul, adesea remarcat ulterior, constă în decalajul dintre convingerile sale personale și practica sa. Tânăr economist în anii 1950 și 1960, Greenspan frecventează cercul romancierei și filosoafei Ayn Rand, ale cărei apărare a pieței libere și ostilitate față de reglementarea statală le împărtășește. Odată ajuns la conducerea Fed, politica sa efectivă — reducerea rapidă a dobânzilor după fiecare șoc, chiar cu riscul de a alimenta următoarea asumare a riscului — a ajuns să semene cu exact opusul unui laisser-faire pur: o garanție implicită, aproape intervenționistă, pe care piețele au învățat să o integreze în calculele lor. De altfel, tocmai această reputație de pragmatism, mai degrabă „data-dependent” decât dogmatic hawkish sau dovish, explică longevitatea sa de-a lungul a patru președinții cu sensibilități opuse.
În fața Congresului, Greenspan cultiva o artă oratorică aparte: formulări voit alambicate, cântărite pentru a nu oferi niciodată piețelor o lectură univocă. Se spune că el însuși ar fi rezumat acest stil, cu ocazia unei audieri de la sfârșitul anilor 1980, printr-o butadă rămasă celebră: „Dacă v-am părut deosebit de clar, probabil ați înțeles greșit ce am spus.”
